Caz FACIAS
FACIAS a atras atenția că în România instituțiile statului nu respectă hotărârile CEDO
În 1998 o familie de români înființa, împreună cu rudele sale din Statele Unite, o fundație umanitară, având ca principal scop aducerea și împărțirea de ajutoare pentru familiile dezavantajate din România. Fundația aducea de peste ocean diverse produse (îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente, aparatură de uz casnic, cărți, jucării, ect.), colectate de romanii din SUA și le distribuia familiilor nevoiașe din România.
În primavara lui 1999, un astfel de transport, ajuns în portul Constanța sub forma containerului HCLU 403457-7, a fost blocat în Vamă de către autorități fără nicio explicatie, reprezentanții fundației fiind obligați în schimb să plătească staționarea în port (peste 300 de dolari). Ulterior containerul a fost trimis în Gara “16 februarie” din București, iar proprietarii au fost chemați în fața unei Comisii, alcătuită din reprezentanți ai I.G.P., Direcția Generală a Vămilor și Vama Gara de Nord, care i-au înștiințat că respectivul container trebuie controlat, fără însă să fie specificat motivul acestor cercetări. Proprietarii, oameni de bună credință, au acceptat și produsele au fost minuțios verificate. Cum nu s-a gasit nimic în neregulă containerul a fost încărcat la loc, sigilat și… poprit de către autorități. Proprietarii nu au mai primit “Liber de Vamă” și nici vreo explicație privind motivul acestei popriri. În acest context containerul cu ajutoare a fost staționat pe calea ferată, transferat în administrarea CFR Marfă, fără nicio justificare. În următoarele luni conținutul containerului confiscat a fost mutat în alte 3 containere, aparținând CFR. Abia după 10 luni proprietarii au primit un proces verbal de “Confiscare a mărfii”, care însă nu conținea nici o motivare a acestui demers.
17 ani în așteptarea recuperării unui prejudiciu adus de catre Statul Român.
Deposedați în mod abuziv de propriile bunuri proprietarii au făcut inițial plângeri asupra autorităților implicate în acest șir de ilegalități și apoi au dat în judecată Direcția Generală a Vămilor și CFR Marfă. Procesul s-a prelungit timp de peste un an, timp în care proprietarii n-au mai putut să urmărească situația bunurilor confiscate. Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reprezentanții fundației. Împotriva acestei hotărâri a fost formulat apel,reclamanta arătând că bunurile reținute sunt deținute în mod abuziv de către stat. Prin decizia civilă nr. 108/A, Tribunalul București a respins apelul formulat de către reprezentații fundației. A urmat o nouă etapă procesuală a recursului iar Curtea de Apel București, în data de 28.11.2001, a admis acțiunea fundației și a obligat în solidar Direcția Generală a Vămilor din cadrul Ministerului Finanțelor precum și SN CFR S.A. la restituirea containerului confiscat în mod abuziv iar dacă nu mai este posibilă restituirea în natura, restituirea contravalorii acestuia, respectiv suma de 70 000 de dolari, decizia fiind definitivă.
Procurorul General al României a declarat recurs în anulare împotriva deciziei definitive din 28.11.2001 a Curții de Apel București, iar în data de 30.05.2003 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a casat decizia definitivă, respingând astfel acțiunea fundației de restituire a bunurilor confiscate.
Între timp responsabilitățile juridice ale Direcției Generale a Vămilor în acest caz au fost preluate de către Ministerul de Finanțe, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Deși justiția ar trebui să reprezinte un factor de echilibru și stabilitate socială într-un stat de drept, în timp ce decizia este una definitivă și irevocabilă, ea nu a fost pusă în executare de către reprezentanții statului și nu a fost suficientă pentru a fi luată în serios de către instituțiile obligate să-i despăgubească pe proprietari. Nici măcar demersul de executare silită, formulat în 2002 de către un executor judecătoresc, nu a avut nici un efect asupra CFR Marfă ori ANAF.
A fi instituție publică în România îți dă dreptul să te eschivezi de la deciziile CEDO ?
Reprezentanții fundației au formulat o cerere la CEDO având în vedere că prin casarea deciziilor lor definitive, în urma recursului în anulare declarat de procurorul general al României, au fost încalcate art. 6 din Convenție și art. 1 din protocolul 1 la Convenție care prevăd următoarele :
Art. 6.
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
După un proces lung, în 25.09.2012 CEDO a admis cererea formulată și a reiterat faptul că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, astfel cum este garantat prin art.6 și 1 din Convenție trebuie să fie interpretat în lumina Convenției, ale căror dispoziții relevante prevăd că statul de drept este principiul securittății juridice, care implică printre altele, faptul că, în cazul în care instanțele s-au pronunțat definitiv, hotărârea lor nu ar mai trebui contestată. ( Cauza Brumărescu contra României).
În acest context, executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea bunurilor, astfel instanţa europeană a hotărât, în mod deplin juridic şi întemeiat, în sensul că statul pârât trebuie să îi plătească părţii interesate în termenul stabilit expres şi în condiţii limitativ-imperative în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, o sumă corespondentă pentru toate prejudiciile cumulate.
Dar nici măcar sentința CEDO în cazul acestui abuz nu a avut darul să responsabilizeze vreuna din instituțiile vizate să-și achite datoria față de cei prejudiciați. Reclamanții au apelat din nou la procedura executării judecătorești. Ca răspuns ANAF a transmis că a luat act de înființarea popriri în dosarul de executare dar a precizat că, la momentul respectiv, nu dispune de aceste sume în cont. De asemenea, Compania Națională de Căi Ferate “CFR” SA a cerut încetarea procedurii de executare silită, întrucât nu a fost parte în litigiile în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești devenite titluri executorii, ci Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfa “CFR Marfă” SA.
Astfel, după 17 ani de la producerea prejudiciului, o serie de demersuri în instanță, sentințe, proceduri de executare silită și o decizie CEDO de condamnare a României, reprezentanții fundației nu au fost desbăgubiți pentru prejudiciul creat, acest demers fiind tergiversat de către autorități.
FACIAS atrage atenția că, prin nerespectarea punerii în aplicare a sentințelor respective statul român, favorizează o atitudine abuzivă a instituțiilor sale împotriva cetățenilor români. Prelungirea excesivă a termenului pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile încalcă aceste drepturi fundamentale, în acest sens s-a pronunţat în repetate rânduri şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a condamnat Romania. Dreptul la o instanţă ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi.
Astfel că instituțiile de stat din România nu pot beneficia de un statut privilegiat în fata legii și trebuie să-și asume și să-și respecte obligațiile rezultate în urma unui act de justiție, mai ales când acesta este susținut și de o decizie CEDO.
